Anxo Pastor
A DOUA ZI URMÂND să înceapă deportările, noaptea a venit Rafael, îmbrăcat într'o vastă deznădejde de mătase neagră, cu glugă, privirile arzătoare i se încrucişară pe fruntea mea, şiroaie de vin începură să-mi curgă peste obraz, se răspândiră pe jos, oamenii le sorbiră în somn. - Vino, îmi spuse Rafael, punându-mi peste umerii mei prea strălucitori o deznădejde asemănătoare cu aceea pe care o purta el. Mă aplecai înspre mama, o sărutai, incestuos, şi ieşii din casă. Un roi imens de mari fluturi negri, veniţi de la tropice, mă împiedica să înaintez. Rafael mă trase după el şi coborârăm înspre linia ferată. Sub picioare simţii şinele, auzii şueratul unei locomotive, foarte aproape, inima mi se încleştă. Trenul trecu deasupra capetelor noastre.
Deschisei ochii. În faţa mea, pe o întindere imensă, era un uriaş candelabru cu mii de braţe. - E aur? îi şoptii lui Rafael. - Aur? Te vei urca pe unul din braţe, ca atunci când îl voi înălţa în văzduh, să-l poţi prinde de cer. Înainte de a se crăpa de ziua, oamenii se vor putea salva, sburând într'acolo. Le voi arăta drumul, iar tu îi vei primi. M-am urcat pe unul din braţe. Rafael trecu de la un braţ la altul, le atinse pe rând, candelabrul începu să se înalţe. O frunză mi se aşternu pe frunte, chiar în locul unde mă atinsese privirea prietenului, o frunză de arţar. Mă uit împrejur: nu acesta poate fi cerul. Trec ore şi n'am gasit nimic. Ştiu: jos s'au adunat oamenii, Rafael i-a atins cu degetele sale subţiri, s'au înălţat şi ei, şi eu tot nu m'am oprit.
Unde e cerul? Unde?
Paul Celan
No dia seguinte ao início das deportações, veio Rafael pela noite embrulhado num vasto desespero de seda negra com capuz, o seu olhar ardente estampou na minha testa, fluxos de vinho começaram a inundar as minhas bochechas, derramaram-se no chão, os homens sorveram-nos em sonhos. - Anda comigo, disse-me Rafael lançando nos meus ombros muitos brilhantes, um desespero igual ao que ele mesmo vestia. Inclinei-me para minha mãe, beijei-a incestuosamente e abandonei a casa. Um imenso enxame de grandes borboletas negras, vindas dos trópicos, impediu-me de continuar. Rafael arrastou-me para fora e descemos até à ferrovia. Debaixo dos meus pés senti os carris, ouvi o assobio de uma locomotiva, muito perto, encolheu-se-me o coração. O comboio passou sobre as nossas cabeças. Abri os olhos. Diante de mim, um espaço imensurável, um grande candelabro com milhares de braços.
—É de ouro?, murmurei ao ouvido de Rafael. - De ouro. Subi a um dos seus braços, para que quando eu o levantar pelo ar, possas pendurá-lo no firmamento. Antes do amanhecer, os homens poderão se salvar voando na sua direção. Eu mostrar-lhes-ei o caminho, e tu irás recebê-los. Rafael passou de um braço para o outro, tocando-os um a um, e o candelabro começou a subir. Olhei à minha volta : não, aquele não era o céu. As horas passaram e não consegui encontrar nada. Bem sabia : os homens estavam reunidos lá em baixo, Rafael tocou-os com os seus dedos delicados, e eles também começaram a erguer-se, mas eu já não podia mais parar.
Onde estará o céu? Onde?