Anxo Pastor
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
Până şi-n ochii cerşetorilor o văd,
Ea colindă vitrinele, se afişează fără preţ,
Ce părere ai tu, Dragoste
Despre această frumoasă dezertare
A frumuseţii tale neauzite şi nevăzute,
Cum crezi că aş putea să mă împotrivesc ei?
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
În răcoarea fântânilor arteziene,
Strecurându-se în adierile după-amiezelor
Răvăşind sufletele ce îţi ies în cale,
Dragoste, de ce ne înfiori
Fără să ne spui de unde vine această emoţie,
Îţi e teamă că am să dezvălui vinovatul?
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul,
Prin aripile vrăbiilor îmbăindu-se-n ţărână,
Zborul lor se reazemă pe ce-ul tău inefabil,
Dragoste, lasă-ne să-ţi desluşim
Rădăcinile acestui abandon al frumosului,
Nu ne ispiti la nesfârşit cu această graniţă
A echilibrului fin dintre a fi şi a nu fi.
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
În somnul dulce de la prânz al copiilor
Cu visele lor cu feţi-frumoşi şi zei,
Ea este cea care le înalţă zmeele,
Cine eşti tu, Dragoste
A cui eşti de fapt, ce cauţi?
Cine te-a trimis să ne tulburi mersul lucrurilor?
Marius Tucă
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Vejo-a até nos olhos dos sem abrigo,
Percorre as montras, expõe-se sem preço,
Mas o que pensas, amor,
Sobre esta bela deserção
Da tua beleza inaudita e nunca vista?
Achas que eu lhe podia resistir ?
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Na frescura dos poços artesianos,
Incorporando-se nas brisas da tarde
Devastando os fôlegos que se cruzam no teu caminho,
Amor, porque nos estremeces
Sem dizer de onde vem essa emoção?
Receias que eu revele o responsável?
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Através das asas dos pardais banhando-se no pó,
O seu voo repousa sobre esse teu inefável,
Amor, deixa-nos distinguir
As raízes desse abandono da beleza,
Não nos tentes infinitamente com essa fronteira
Do fino equilíbrio entre ser e não ser.
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
No doce sono do meio-dia das crianças
Quando sonham com príncipes azuis e deuses,
É ela quem empina os seus papagaios,
Quem és tu, amor?
De quem és realmente? De que estás à procura?
Quem te enviou para desandar o andar?
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
Până şi-n ochii cerşetorilor o văd,
Ea colindă vitrinele, se afişează fără preţ,
Ce părere ai tu, Dragoste
Despre această frumoasă dezertare
A frumuseţii tale neauzite şi nevăzute,
Cum crezi că aş putea să mă împotrivesc ei?
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
În răcoarea fântânilor arteziene,
Strecurându-se în adierile după-amiezelor
Răvăşind sufletele ce îţi ies în cale,
Dragoste, de ce ne înfiori
Fără să ne spui de unde vine această emoţie,
Îţi e teamă că am să dezvălui vinovatul?
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul,
Prin aripile vrăbiilor îmbăindu-se-n ţărână,
Zborul lor se reazemă pe ce-ul tău inefabil,
Dragoste, lasă-ne să-ţi desluşim
Rădăcinile acestui abandon al frumosului,
Nu ne ispiti la nesfârşit cu această graniţă
A echilibrului fin dintre a fi şi a nu fi.
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
În somnul dulce de la prânz al copiilor
Cu visele lor cu feţi-frumoşi şi zei,
Ea este cea care le înalţă zmeele,
Cine eşti tu, Dragoste
A cui eşti de fapt, ce cauţi?
Cine te-a trimis să ne tulburi mersul lucrurilor?
Marius Tucă
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Vejo-a até nos olhos dos sem abrigo,
Percorre as montras, expõe-se sem preço,
Mas o que pensas, amor,
Sobre esta bela deserção
Da tua beleza inaudita e nunca vista?
Achas que eu lhe podia resistir ?
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Na frescura dos poços artesianos,
Incorporando-se nas brisas da tarde
Devastando os fôlegos que se cruzam no teu caminho,
Amor, porque nos estremeces
Sem dizer de onde vem essa emoção?
Receias que eu revele o responsável?
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
Através das asas dos pardais banhando-se no pó,
O seu voo repousa sobre esse teu inefável,
Amor, deixa-nos distinguir
As raízes desse abandono da beleza,
Não nos tentes infinitamente com essa fronteira
Do fino equilíbrio entre ser e não ser.
Sinto a tua fragilidade por toda a cidade,
No doce sono do meio-dia das crianças
Quando sonham com príncipes azuis e deuses,
É ela quem empina os seus papagaios,
Quem és tu, amor?
De quem és realmente? De que estás à procura?
Quem te enviou para desandar o andar?